Lumea iar m-a închis în dărâmăturile viclene,pentru că nu mai sunt utilă.La ce folos să iubească un copil care nu ia lucrurile în serios,vorbește zilnic despre nebunia barbară pe care o cară pe umerii obosiți și care zboară peste libertate ?
Zilnic mă împotmolesc în propria gândire,pentru că realizez că sunt îngrădită de neputință și..mă tem.Mă tem că oamenii într-o zi nu vor mai respira,că vor fi sufocați de maturitate și vor fi cuprinși în filele durerii.I-am strâns de mână,crezând că pulsul meu va avea un efect ordinar asupra lor.M-am înșelat...începusem să tremur și mi-am făcut rău mie,căci toți erau surzi și orbi iar venele-mi trosneau,mai tare decât gerul .
Umilitor aș putea spune..căci timpul era deja prăfuit și plin de rugină.
