Mare.

Până şi chipul mi-e uscat
Iar viaţa-mi alunecă pe-un val,
Silueta-mi pustiită e străpunsă,
Şi nu mai văd nici uscat,nici mal.
-
Sunt că o literă străpunsă-n stâncă,
că o ploaie cioplită-n ciment,adâncă..
Prin paşi asurzitori realizez că n-am leac,
şi amintirile neclare rămân ascunse-n veac
-
Nisipul mă-nconjoară,şi nu mai e nici luna,
Căldura ce se apropie,patimoasa mă sugrumă
Vreau să evadez din ochii tăi ca marea,
Ce-mi amintesc de vară,şi-mi tulbură suflarea.

Spune-mi tu cum se oflieste o floare-n ochii tăi.

Se cufundă în plapuma groasă,plină de voci care îi răsunau într-una un singur lucru:,,Ai greşit''.
Patul îl ridica însetat într-un singur scop:realizarea faptului că a greşit.În schimb nu , el doreşte cu orice preţ să nu simtă durere,să nu simtă desăvârşirea şi vinovăţia care în curând îl vor copleşi.
Curând,lumina-i radiază pe chip,şi uşor îşi dă seama de ' crima ' făcută.
Ai aruncat la gunoi idealul pentru care trăiai,te-ai aruncat pe tine,ai aruncat poemul care te ajuta să escaladezi zidul dintre neînţeles
şi visare..
Unde ţi s-au ascuns sentimentele care presupuneau a fi păstrate pentru totdeauna în irisul tinerei orhidei ?!